De cele mai multe ori avem impresia că suntem diferiți de ceilalți, și nu de mai puține ori, diferența constă într-un plus, într-o bulină roșie: eu sunt mai bun, eu merit mai mult, eu spun mai bine eu și iarăși eu.
Însă uneori ajungem să ne luptăm pentru primele locuri în domeniul suferinței: eu sufăr mai mult, mie mi-a fost mai greu, eu sunt „mai victimă” decât alții, eu am îndurat nefericirea maximă. De parcă n-am vrea să lăsăm și altora măcar un strop de necaz sau supărare. Viața ne aduce mereu în situații în care simțim că cerul s-a lăsat pe umerii noștri și că tot răul și toată suferința din lume se adună asupra noastră. Deși sunt situații și cazuri mereu mai grave și mai serioase decât cel în care ne regăsim, și, deseori, conștienți fiind de acest lucru, nu ne putem opri să nu simțim nenorocirea în cel mai egoist mod. Simțim pentru că omul, pe lângă rațiune, are și suflet. Iar atunci când omul „pune suflet” în ceva care nu are loc sau care nu se dovedește a fi pe gustul „fin” al sufletului, trăim o mare dramă.
Sunt momente în care simțim bucurie, împlinire sau liniște sufletească fără să ne chinuim prea mult pentru asta. Simțim cum tot ce e bun și frumos ne încălzește sufletul. Atunci sufletul înflorește: iubește, primește și dăruiește. Însă, tot așa, sunt momente în care ne simțim atât de goi pe dinăuntru încât nici inima nu ne-o mai auzim bătând și ne întrebăm dacă va mai fi ceva vreodată acolo. Iar acestea sunt momentele care ne par eterne. Un eșec care ne dezarmează, o iluzie făcută mii de cioburi, un vis neîmplinit și toate acestea pentru că realitatea fiecărui eu, fiecărui suflet în parte, se lovește de realitatea altora sau de realitatea lumii.O lume care își urmează propriile legi.
Este momentul când ne permitem să credem că mai rău nici că se poate imagina și că suntem norocoșii posesori ai nenorocirii supreme. Se spune că soluția ar fi să nu ne dorim mai mult decât avem, pentru ca să nu fim dezamăgiți dacă nu vom avea; să nu sperăm, pentru că, deși speranța moare ultima, s-ar putea să nu fie așa și în cazul nostru; să nu plănuim pentru ca să nu fim triști atunci când viața, fără să întrebe măcar, ne plănuiește cu totul altceva. Dar poate cineva să nu spere și să nu dorească ceva?
Tindem si pretindem mereu către perfecțiune: a lucrurilor, a oamenilor, a situațiilor și chiar a noastră, lucru care ne face să sperăm la mai mult și mai bine. Posibilitatea ca lucrurile să nu se întâmple așa cum am sperat sau oamenii să nu fie așa cum i-am crezut, constituie un risc asumat de la început. Un risc ale cărui consecințe însă, nu le putem suporta și suntem incapabili să le facem față.
Se poate întâmpla ca natura să te surprindă neplăcut, situațiile să te întristeze sau -tot mai des- oamenii să te dezamăgească. Și cu toate că în fiecare din noi se prăbușește o întreagă lume, nimic nu se schimbă de fapt: soarele răsare în fiecare dimineață, oamenii zâmbesc, timpul trece iar viața își continuă cursul firesc fără să dea doi bani pe lumea ta invizibilă și dramatică.
