În adâncul meu este doar întuneric

1534

Mă străbate până la oase absurdul vieții. Neputința, de multe ori, imaginară pare atât de adevărată, de vie. Ce să mai înțeleg? Am puterea să schimb ceva? Nu pot schimba decât ce sunt și nici asta intotdeauna.Disperare și strigăte sugrumate de ajutor. Nu-mi răspunde nimeni, căci sunt doar eu în bezna insuportabilă în care m-am adâncit tot mai greu, tot mai departe.

Ce rost are? Ce rost am? Ecouri… Cuvinte fără vreo logică, întrebări fără răspuns, răspunsuri fără vreo întrebare. Nici o noimă. Nici o ordine. Nici o ieșire.

Unde mi-am găsit până acum speranța? Cu siguranță nu în locurile astea sumbre și haotice pe care le străbate mintea mea acum. Nu-mi folosește la nimic rătăcirea asta, sunt conștientă. Dar îmi folosește ceva la ceva? Folosesc eu unui rost? Parcă e atât de inutil să-ți pui întrebarea asta pe cât e să încerci să răspunzi la ea…

Parcă nimic nu are rost uneori. Nici lumea, nici viața, nici -mai ales- eu. Aceleași zile, aceeași neputință, aceeași tristețe când privesc viața.

Tot mai adânc mă înec în gânduri. Mă întreb de unde găsesc puterea mereu să mă întorc la mal, atât de brusc, de parcă n-aș fii gustat vreodată amărăciunea zonelor abisale? Să fie nevoia de aer, nevoia de speranță sau doar cursul normal al vieții care mă menține pe linia de plutire și care e imun la stările mele lăuntrice?