După multe dezamăgiri, după câțiva bărbați pe care i-am primit în suflet cu brațele deschise și cu toată încrederea, ai apărut tu. Ai fost ca un vis, unul în care eu, din păcate, am renunțat să mai cred. Ai fost bărbatul potrivit la momentul nepotrivit.
Nu am nimic să-ți reproșez. Ai încercat să mă faci să cred în mine, să nu mai alerg după motive care mi-ar pune la îndoială calitățile și să nu mai plec urechea la fiecare vorbă rea. Ai încercat să mă înveți ce înseamnă să trăiesc momentul și să dau de-o parte toate reminiscențele trecutului ce îmi bântuie conștiința.
Ai încercat să mă faci să cred cu adevărat că sunt frumoasă și m-ai văzut așa cum sunt, nu doar ca pe-o bucată de carne. Ai încercat să-mi arăți ce înseamnă cu adevărat „îmi pasă de tine”, însă eu am fost oarbă.
Abia acum, totul a devenit atât de clar și, totodată, atât de dureros. M-ai învățat că doar riscând, poți câștiga cele mai mari comori, m-ai învățat să accept să pierd cu fruntea sus, chiar dacă în suflet au loc masacre.
Am fost naivă, neîncrezătoare, poate, pe alocuri, paranoică. Nu am crezut cuvintele pe care mi le-ai tot spus. Nu am mai avut puterea să cred doar vorbe, dar nici nu ți-am dat ocazia să faci faptele să-mi închidă gura și să-mi recapăt puterea de a crede – în mine, în tine și în noi.
Am pierdut, m-am pierdut și numai acum mi-am putut da seama că tu ai fi fost ieșirea din acest labirint al neîncrederii. Sunt captivă aici și nu știu în ce parte s-o apuc, nu mai știu cine sunt, de ce sunt în stare și pe cine să mai cred.
Nu mi-a mai rămas decât un singur lucru de făcut. Să mă iert, să învăț din greșeli și să nu renunț niciodată la visurile mele. Îți mulțumesc pentru tot!
