Ține-mă de mână, Doamne!

861

Știu cât sunt de norocoasă să am tot ce am și să fiu cine sunt. Încerc să devin, cu fiecare zi, un om mai bun. Cu toate astea, nu pot să nu mă întristez uneori. Chiar fără motiv anume.

E acea tristețe a trecerii, a nenumăratelor dureri de rămas bun, a tăcerilor care se pare că maturizează ființa. Dar n-am să mă pot obișnui niciodată cu schimbările, deși mă aflu într-o continuă schimbare, fără voia mea.

E legea firii, ceea ce înseamnă că cineva, atunci când a creat lumea, a considerat că așa e mai bine și mai cu folos. E singurul mod în care pot accepta lucrurile așa cum sunt: să cred că există Cineva mai presus de mine, de om și de înțelegerea limitată a omului care știe cum trebuie să se întâmple totul.

Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Și nici una nu va cădea pe pământ fără știrea Tatălui vostru.

La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi.

Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările.

(Matei 10, 29-31)

E singura speranță. Credința că Cineva are grijă de sufletul nostru și ne ține de mână mereu. E ceea ce ne face să continuăm în zilele în care nimic nu se întâmplă, nimic nu e cum ne-am dori și nimic nu putem face în privința asta.

Putem, desigur să încercăm să ne convingem că totul ține de starea noastră de spirit, că putem influența lucrurile în jurul nostru sau că, atunci când ne dorim ceva, „tot universul complotează pentru a face acel lucru posibil”.

Și probabil, într-o măsură aceste lucruri sunt adevărate. Dar faptul că nu putem menține stările pozitive permanent, nu putem fi constanți nici în gândire, nici în simțire arată, de fapt, cât suntem de neputincioși. Iar dacă să ne înfrânăm pe noi înșine e atât de greu, cum am putea schimba ceva în jurul nostru?

Sunt destule exemplele în care ne-am dezamăgit pe noi înșine în reacțiile pe care le-am avut, în deciziile greșite pe care le-am luat, ca să ne dăm seama, cred eu, că trebuie să existe ceva mai presus de noi.

Dumnezeu, de acolo de sus, cunoaște toate câte sunt în sufletul nostru, toate durerile, toate bucuriile, toate dorințele, toate greșelile.

Iar dacă, de multe ori ne punem întrebarea „De unde găsesc puterea să merg mai departe prin toate astea?” ar trebui să ne gândim că, poate, Dumnezeu ne ține de mână chiar și atunci când noi Îi dăm drumul.