Vizitatorii înaripați ai părintelui Paisie Aghioritul – Povestiri despre părintele Paisie

144

Părintele se afla în arhondaricul de afară al chiliei lui, fără vizitatori. Vântul rece de toamnă și frigul se făceau simțite. Atunci când puțin mai târziu soarele s-a ridicat, afară a devenit plăcut. Voia să aranjeze câteva lucruri, să adune câteva crengi uscate și să se îngrijească de vizitatorii lui înaripați. Fără întârziere, a început să lucreze, căci era sigur că peste puțin, negreșit aceștia vor veni să-l viziteze. După ce a terminat această pregătire, a intrat în chilie și a luat o pungă mică ce conținea posmagi. Păsările se adunaseră în curte, printre lemne și ciripeau. Părintele s-a așezat pe un butuc, a deschis punga și a scos câțiva posmagi. Era liniștit și se bucura de păsările cerului, care veniseră lângă el și-i țineau tovărășie, ca și când ar fi fost domesticite. A luat posmagii și a început să-i frece în palme și să împrăștie firimiturile. Păsările s-au pus pe un ospăț strașnic. Au mâncat imediat firimiturile și s-au apropiat de părinte. Acesta și-a deschis palma și câteva au zburat și s-au așezat în ea. Altele se apropiau de picioarele lui, iar altele i se urcau pe umeri. Îi răspundeau la iubirea ce le-o arăta.

Animalele erau pentru părinte obiecte de iubire. Deseori le spunea vizitatorilor lui că omul trebuie să-L iubească pe Dumnezeu și pe semenii lui, iar restul de iubire să-l dăruiască naturii și animalelor. De multe ori, părintele vedea diferite animale și încerca să le satisfacă nevoile. Odată i-a spus unui cunoscut de-al său, ieromonah, că-i e milă de sărmanele animale care suferă. Altă dată a văzut un șarpe care nu găsea nicăieri apă. A luat din cana lui puțină apă și a turnat-o într-o tinichea, ca s-o bea șarpele. În timp ce părintele hrănea păsările, l-au vizitat doi tineri, care după trăsăturile lor păreau a fi evlavioși. Părintele le-a spus:

– De ce-ați venit acum? Am vizitatori aici și nu vă pot primi. Nu vedeți ce se întâmplă?

Însă s-a ridicat și s-a dus să le deschidă. Păsările s-au înspăimântat de discuțiile tinerilor și s-au ascuns în ramurile dese ale copacilor.

– Bine ați venit! Așezați-vă!

– Părinte, ne impresionează atâtea păsări. Le iubesc mult, i-a spus cu bucurie unul dintre ei.

– Și eu le iubesc, fiule. Știi, îmi e milă de animale. De multe ori suferă, sărmanele, fără să aibă vreo vină. șarpele, de exemplu, toată iarna stă încolăcit sub o piatră și primăvara, când vremea se încălzește, iese și el să se încălzească, iar omul se duce și-l lovește în cap. V-ar place să vi se întâmple așa ceva?

– Mirenii părinte, n-au atâta sensibilitate pentru animale și mai ales pentru șerpi, a zis celălalt.

– Asta nu e bine. Eu iarna mă gândesc la lupi, care sunt flămânzi și se ascund în vreo pădure. Urlă sărmanii și își înalță capetele. Sunt înfometați și urlă. Apoi îi vezi cum se împrăștie într-o parte și-n alta. Dumnezeu îi înștiințează unde este vreun animal mort și merg acolo. Uitați-vă și la pisicile pestrițe. Ce blănuri frumoase au! Nici împărătesele nu poartă așa
ceva.

– Părinte, întotdeauna m-au impresionat legăturile armonioase dintre oamenii sfinți și animalele sălbatice, dar mereu mă întreb dacă animalele înțeleg bunătatea omului, a întrebat iarăși tânărul.

– Înțeleg, cum să nu înțeleagă? Au presimțire. Înțeleg dacă le iubești. Știi, animalele din rai simțeau mireasma harului și-l slujeau pe Adam. Însă după încălcarea poruncii, naturii îi e teamă de om. Luați-l ca exemplu pe sărmanul iepure, care mereu privește în jur înfricoșat. Inima îi bate foarte repede. Nu doarme deloc, săracul. Cât de mult suferă această făptură nevinovată din pricina noastră! Atunci când omul prin nevoința lui duhovnicească se curățește, revine la starea de dinainte de cădere și animalele se apropie de el fără să se teamă.

– Îți amintești părinte, dacă s-a apropiat vreodată de tine vreun animal sălbatic?

– Eu nu sunt sfânt. Mă străduiesc să devin, dar nu izbutesc. Însă odată am avut o astfel de întâlnire. Era toamnă, dacă-mi aduc bine aminte și dis-de-dimineață, înainte de răsăritul soarelui, am deschis ușa chiliei și am ieșit afară. Am văzut deodată în fața mea un iepuraș, care cu salturi iuți se ducea dintr-o parte în alta. Eu stăteam în prag și-l priveam. Acesta se mișca încoace și-ncolo și micșora din ce în ce distanța, apropiindu-se de mine. Mă bucuram că-l văd. La un moment dat a sărit pe rasa mea. L-am mângâiat și s-a liniștit. L-a părăsit teama. Pe iepurele acesta l-am băgat și în chilie. A rămas câteva zile în jurul chiliei și apoi a plecat.

Părintele îi vedea pe tinerii care-l urmăreau cu interes și a început să glumească cu ei. Și i-a rugat să nu se apuce să povestească cele ce le-a spus, fiindcă ar fi provocat zarvă în jurul numelui său. Și a continuat:

– Pe toate să le folosim pentru a urca spre cele de sus. În toate să vedem lucrarea lui Dumnezeu. Și în plante și în animale. Toate sunt minunate. Văd o pasăre care călătorește spre Africa toamna, iar primăvara, fără busolă, se întoarce la cuibul ei! Odată, pe când eram la Coliba Sfintei Cruci, am văzut venind din părțile de răsărit niște păsări ca vrăbiile. Era un stol întreg. Însă patru-cinci obosiseră și nu mai puteau zbura. Atunci din stol s-au desprins vreo cincisprezece păsări, pentru a le ajuta și toate împreună s-au așezat pe ramurile unui copac. După ce s-au odihnit, s-au ridicat și au plecat iarăși toate împreună. M-a impresionat acest lucru.

Cei doi tineri, entuziasmați de cele văzute și auzite, au sărutat cu evlavie mâna uscată a părintelui și au plecat. Au luat-o pe cărarea spre Karies. Adunaseră în sufletul lor o prețioasă comoară duhovnicească.

Dionisie Tatsis; Povestiri despre părintele Paisie