Mame singure – mărturii

430

O dată decizia luată, pe lângă miile de emoţii, apar mii de întrebări. ”Cum mă descurc singură? Ce îi voi spune copilului despre faptul că are un singur părinte? Cum s-a ajuns la această situaţie? Prin ce emoţii va trece copilul meu? Ce simte şi ce gândeşte? Voi reuşi să găsesc un tată pentru copil? Acestea sunt doar câteva dintre dilemele din multiplele nopţi albe ale femeilor puse în faţa acetei situaţii de viaţă.

Mame singure – mărturii

Dacă te afli în această situaţie, este important să ştii că soluţii se găsesc. Este important să îţi păstrezi sănătatea, calmul şi optimismul. Iată câteva mărturii a unor mame curajoase care au dorit să ne împărtăşească experienţa lor, pentru a inspira

●”Toţi suntem nevoiţi să luăm decizii. Imediat ce suntem capabili de aşa ceva. Prima mare decizie din viaţa mea am luat-o la 20 de ani. Când am hotărât să păstrez o sarcină, nefiind căsătorită şi fără a avea vreo perspectivă în acest sens. A fost, clar, o decizie bună. Iar “decizia” are acum 26 de ani! Apoi am luat decizia de a nu mă căsători niciodată. Bună decizie şi aceasta. Dovedită în timp! Apoi am decis să-mi las fiica să ia singură deciziile importante care o privesc. Abia acum mă întreb dacă am decis bine…”(M, 46 de ani – mamă singură)

●” Eram într-o poveste destul de complicată cu partenerul meu şi, nu de puţine ori mă gândeam să pun capăt relaţiei, dar ceva mă oprea. Faptul că era alcoolic mă deranja foarte mult. Medicii îmi spuseseră că nu voi avea niciodată copii. Poate că acesta era motivul pentru care stăteam în această relaţie toxică pentru mine. Nu mai aveam încredere în mine ca femeie, credeam că nu sunt suficient de bună. Surpriza a venit pe neaşteptate, în urma unui tratament pentru o banală răceală. Mergând la control, deoarece continuam să nu mă simt bine am aflat ceva ce nu mi-aş fi imaginat niciodată – eram însărcinată. Eu care făcusem mii de analize, care am sperat ani de zile că voi putea ţine în braţe propriul copil. De necrezut! În acel moment decizia a venit de la sine. Era un dar de la Dumnezeu pe care l-am primit cu braţele deschise şi nici prin cap nu mi-a trecut să renunţ la sarcină. Era unica şansă în această viaţă să am un copil, şi l-am păstrat. Relaţia cu tatal lui a trecut prin multe etape, de despărţire, de revenire, cu promisiuni din partea partenerului că se va schimba, că va avea grijă de noi, reveniri asupra deciziilor luate, şi tot aşa. Acum sunt doar eu şi băieţelul meu, mă recuperez după această relaţie extrem de toxică pentru mine, dar sunt fericită în fiecare zi că sunt mamă. Restul parcă nu contează, deşi mi-ar fi plăcut ca fiul meu să poată să îşi vadă tatăl, să aibă o relaţie cu acesta. Tatăl copilului a dispărut din viaţa noastră, la câteva luni după naşterea copilului, nu şi-a recunoscut niciodată fiul şi nici nu îşi doreşte să îl vadă” (N. 30 de ani, mamă singură)

●”Soţul a decedat subit – am devenit mamă singură! Situaţia mea este oarecum atipică, sunt mamă singură, dar nu pentru că vreunul dintre noi şi-ar fi dorit acest lucru. În primul an de căsătorie am decis că amândoi ne dorim copii (doi sau trei). Sarcina a venit firesc, la scurt timp după ce luasem decizia, am aflat că vom avea o fetiţă. Bucurie mare în familia noastră. Devenisem mândra posesoare a unui abdomen rotunjor, de viitoare mămică. Mândră sunt şi acum, deşi greu deseori. La câteva luni de la naşterea fiicei noastre, soţul a făcut un atac cerebral… În câteva zile am pierdut cel mai important om din viaţa mea. Eram de-a dreptul şocată, încremenită şi fără puterea de a merge mai departe. Nu înţelegeam nimic. Cum să moară? Cum să nu mai fie? El, omul pe care l-am iubit din tot sufletul, care îşi dorise o familie şi un copil mai presus de orice…Eram pe cont propriu de acum…. Mamă singură la mai puţin de 30 de ani. Cine-ar fi crezut? Nimeni! Eu cu siguranţă NU…..” (R. 33 de ani, mamă singură)

Concluzia psihologului

”Mărturiile de mai sus ne arată că, oricât de dureroasă este confruntarea cu realitatea de a nu avea partener, de multe ori femeile îşi doresc atât de mult să fie mame încât găsesc soluţiile potrivite pentru a face acest lucru să devină realitate. Iar pentru copil, contează foarte mult dragostea, dăruirea, înţelegerea, susţinerea, libertatea pe care i-o acorzi şi cadrul pe care i-l creezi”.